Localizare - Scoala Bucium

Aşezarea comunei Bucium

Comuna Bucium este situată în partea central-vestică a judeţului Alba, într-un peisaj mirific al Munţilor Apuseni.

Fig. 1.1. Localizarea comunei Bucium pe harta României

Judeţul Alba (fig. 1.2), situat în partea central vestică a României, în Podişul Transilvaniei, învecinându-se cu judeţele Cluj, Mureş, Sibiu, Vâlcea, Hunedoara, Arad şi Bihor are o suprafaţă de 6.242 km² (2,63 % din suprafaţa României) şi o populaţie de 327.224 locuitori (1,72 % din populaţia României), rezultând o densitate a populaţiei de 52,43 locuitori/km², faţă de 80,18 locuitori/km²la nivelul României.Evoluţia demografică a populaţiei judeţului între anii 1850 şi 2016 este prezentată în figura 1.3, constatându-se o creştere continuă până în anul 1992 (413.919), după care populaţia începe să scadă.

Structura etnică a populaţiei este alcătuită din 90% români,6% maghiari, 3% germani şi 1% alte etnii. După religie, în judeţ există 86,2% ortodocşi, 3.9% reformaţi, 3,6% greco-catolici, 1,9% penticostali şi 4,4% de alte religii.

În judeţ predomină formele înalte de relief. Munţii ocupă 52% din suprafaţă, dealurile şi podişurile 26%, iar zonele de câmpie şi luncile râurilor 22%. Zona montană este reprezentată de extremitatea estică a Munţilor Metaliferi, de Munţii Trăscăului, de versanţii sudici ai Munţilor Bihariei, precum şi de partea nordică a Munţilor Şureanu. Zona de deal şi podiş este reprezentată de Podişul Târnavelor, podişul Secaşelor, precum şi de depresiunile montane Zlatna, Abrud şi Câmpeni, iar zona de câmpie este ocupată de Depresiunea Alba Iulia-Turda şi parţial de culoarul depresionar al Orăştiei.

Fig. 1.2 Harta interactivă a judeţului Alba

Coordonate geografice şi teritoriu administrativ

Comuna Bucium (cod poştal – RO 517165) are coordonatele geografice medii de 46⁰ 15 50” latitudine nordică şi 23⁰ 10 44” longitudine estică (fig. 1.3). Ea se învecinează cu oraşele Abrud şi Zlatna şi cu comunele Roşia Montană, Lupşa, Mogoş şi Ciuruleasa, fiind situată la 12 km de Abrud şi 70 de Alba Iulia. Comuna este străbătută de drumul judeţean 1071.

Fig. 1.3. Harta comunei Bucium

care se desprinde din drumul naţional 74, la Bucium-Cerbu şi face legătura cu Aiudul, prin Mogoş. Drumul judeţean 1071 este asfaltat în întregime pe teritoriul comunei Bucium. Cele mai apropiate staţii de cale ferată sunt: Zlatna-28 km, Brad-45 km, Alba Iulia-45 km şi Deva-81 km.

Teritoriul administrativ al comunei se compune din 30 de cătune, dezvoltate iniţial în jurul a 2-3 gospodării de-a lungul cursurilor de apă sau împăştiate în zonele muntoase: Angheleşti, Bisericani, Cerbu, Ciuculeşti, Coleşeni, Dogăreşti, Fereşti, Floreşti, Gura Izbitei, Hileşti, Izbicioara, Izbita, Jurcuieşti, Lupuleşti, Măgura, Muntari, Petreni, Poiana, Sat, Şasa, Valea Abruzelului, Valea Albă, Valea Cerbului, Valea Negrilesei, Valea Poienii, Valea Şesei, Văleni şi Vâlceaua. Dintre acestea, doar şase sunt considerate sate ale comunei: Cerbu, Sat, Izbita, Muntari, Şasa şi Poieni. Centrul administrativ al comunei este situat în satul Şasa.

Dintre aceste sate şase dintre ele au o existenţă din epoca medievală :

Satul Cerbu a aparţinut Abrudului ca teren agropastoral, respectiv oraşului liber din Evul Mediu şi care după 1491, în vremea lui Vladislav al II-lea plătea taxă de un florin pe locuitor, încă din vremea lui Matei Corvin conform statutului său .

Caracterul agropastoral este confirmat de câteva toponime: Comarnicele , derivat din „comarnic”- „stână”; La Curte, din „curte” – „ocolul de vite”, Dâmbul jocului , loc unde se făceau petreceri cu ocazia scoaterii vitelor la păşunat. Toponim, care poate avea la bază substantivul „cerb” (zonă bogată în cerbi) fapt sugerat şi de forma atestată documentar în 1589 pentru vale: „rivlus Zarvas vize” – „Valea Cerbilor”.

Bucium Sat este atestat în 1589, în traducerea maghiară „Teökefalva” din „teöke” – „trunchi, butuc, bucium „ + „falva”- „sat”, marcând faptul că această zonă nu a intrat în structura oraşului minier Abrud, ca satul limitrof Cerbu.

Satul Izbita s-a constituit în locul de intrare pe firul unei văi (Izbicioara) spre zonele aurifere ale Vâlcoiului. Toponimul pare derivat din verbul „a izbi”, greu de precizat cu ce sens.

Satul Muntari s-a constituit în versantul sudic dintre Bucium, Corna, Roşia şi Lupşa , prin permanentizarea unor gospodării pastorale numite „Muntari”, care are la bază substantivul „muntar” – „persoană care are în grijă vitele trimise la păşune (la munte)”.

Satul Poieni s-a constituit la poalele masivului aurifer Corabia, în zona de izvor a văii principale, toponim care confirmă un indiciu cum că aici a fost o zonă cu mai multe poieni create pe cale naturală sau prin defrişări.

Satul Şasa (acum BUCIUM) este centrul administrativ al comunei Bucium. Satul s-a format în imediata vecinătate a complexului aurifer Dealul Băilor – Frasinu şi a zăcămintelor din masivul Conţu.

Este satul cu cea mai întinsă zonă netedă, de luncă, la confluenţa a două văi, de aceea toponimul trebuie pus în legătură cu „şes”, „şasă” – „suprafaţa plană de pământ situată într-o depresiune”.

„Şasa” s-a mai numit şi „satul de peste munte” (azi parte componentă a comunei Lupşa) al cărui nume a fost schimbat după Primul Război Mondial în Geamăna, (după muntele din apropiere) pentru a se evita confuzia cu satul din Bucium.

Suprafaţa teritoriului administrativ al comunei este de 8570 ha, din care: arabil 271 ha – 3,16%, păşuni 1296 ha – 15,12%, fâneţe 953 ha – 11,12%, păduri 5296 ha – 62 %, din care 5,52% reprezintă pădure a comunei Roşia Montană.

In proprietate particulară se găseşte o suprafaţă de 405 ha de pădure, ca păduri composesorale 1510 ha, proprietăţi bisericeşti 61,77 ha, proprietatea şcolii 33,719 ha, restul fiind proprietate publică a statului.

1.3. Istoria comunei Bucium

Poate fi urmărită pe baza documentelor cu multe secole în urmă. Datorită importanţei economice şi evoluţiei social-istorice aceasta comună a apărut în documente înaintea altor localităţi străvechi .

Buciumul este atestat ca şi aşezare încă din epoca bronzului, ca urmare a descoperirii de pe Dealul Vâlcoi a patru inele de buclă din aur, care datează din această perioadă şi care se află la muzeul din Viena. Descoperirea dovedeşte pe lângă atestarea aşezării si exploatarea aurului în zonă, ocupaţie care va traversa civilizaţia dacă, dacoromană, medievală, modernă şi contemporană a localităţii.

Această continuitate în exploatarea metalului nobil, aurul, este dovedită atât prin dovezi de cultură materială, descoperite arheologic, cât si prin informaţiile oferite de documente sau de toponime. Astfel în zona minieră de la sud și sud-est de Bucium, se află importante urme ale exploatării aurului, aşezări civile și necropole ale minerilor din epoca romană.

În peajma şi pe Muntele Corabia sunt vizibile lucrările exploatărilor miniere sub formă de mari tranşee, grămezi de minereu insuficient exploatate, urme de locuinţe, un rezervor de apă pentru exploatarea aurului, un canal ce conducea apa din vârful dealului spre poale, unde se făcea extragerea minereului.

În minele de aici s-au identificat dovezi de cultură materială romană, dacică, ca și de altfel şi o tetradrahmă de argint cu chipul lui Filip al II-lea. Tot pentru perioada romană este identificat drumul roman, care făcea legătura între zona minieră Bucium și bazinul Bradului, el poartă denumirea de : Calea Bătrână .

Descoperirea dintre anii 1870-1880 de pe Dealul Negrileasa, la est de Corabia, a unui mare tezaur monetar dintre anii 116-167 d.Hr., denotă importanţa economică a zonei în plină perioadă de dominaţie romană în Dacia.

După părăsirea Daciei de către romani, locuitorii acestei provincii au avut de înfruntat vicisitudinile provocate de triburile migratoare, în cazul de faţă a celor ungureşti ce caută să se aşeze în zonă , fenomen atestat de o serie de toponime consemnate în documente ale veacurilor XV şi XVI ce fac referire la toponimicul medievalal localităţii Bucium, alături de altele de conotaţie romană.

O primă mentiune documentară ce vizează expres situaţia din Munţii Apuseni datează din anul 1201 şi face referire la Terra Obruth, care ajunge în urma unei danii regale în stăpânirea banului Yula (Gyula), iar mai târziu în aceea a lui Zubuslaus Secuiul.

În anul 1271 întreg teritoriul Tării Abrudului, ţară în care era inclusă şi localitatea Bucium alături de alte sate din zonă este dăruit de Stefan al V-lea, regele Ungariei, Episcopiei Romano-Catolice din Alba Iulia. În documentele din 1320 Terra Obruth era un district intins de care aparținea şi zona minieră Zlatna.

După anii 1650-1651 când din partea muntoasă a domeniilor Alba Iuliei, s-au organizat domeniile in forma in care au existat până în anul 1848, Abrudul a devenit centrul domeniului minier de mijloc, cuprinzând localităţile: Abrud Sat, Bucium, etc. În a doua jumătate a anului 1687 în Transilvania au pătruns trupele imperiale. Satele deşi au avut de suferit, nu au fost duse la ruină. Prin Diploma Leopoldină din 4 decembrie 1691 regiunea este trecută definitiv sub dominaţia habsburgilor.

Buciumul a fost o comună alcătuită din şase sate aşezate în imediata apropiere a zăcămintelor aurifere, prima atestare documentara o găsim într-un act în anul 1238 în care se spune: „Muntele Geamăna care n-are decât acest nume romanesc și se găsește între Detunata și Suligata de lânga Bucium Muntari”.

Printre primele menţiuni scrise referitore la satul Bucium datează din martie 1595. Ea aparţine lui Sigismund Báthory, care la 22 martie 1595 la Alba Iulia, a asigurat în numele său şi a urmaşilor unele privilegii locuitorilor mai multor sate, printre ele fiind menţionat şi Buchin.

Este interesant de menţionat nominalizarea comunei în documente:

1595 – BUCHIN;

1733 – BUTSUMI;

1750 – BUCSUMI;

1760-1762 – BUTSUM;

1854 – BUCSUM, BUCIUM (Coriolan Suciu, Dictionar istoric al localitatilor, I, p.108)

Revenind la atestarea documentară din 1595, cu referire la toponimele cunoscute în documentele medievale sub forma de Buchin și Bucsum, toponul are la bază cuvântul bucium cu

înţelesul de cioată, butuc rămas după tăierea copacului, sens cunoscut în câteva localităţi din zonă. El s-a impus prin extensiune după numele unei zone despădurite, care nu mai poate fi precizată şi păstrează amintirea celei mai vechi faze de defrişare.

In secolul al XVIII-lea mineritul era în declin. In anul 1769 minerii din Abrud, Bucium, etc. se plâng că sunt aduşi în prag de disperare din pricina restanţelor execuţiilor militare şi cheltuielilor cu ele, iar de frica soldaţilor cei ai casei trebuie să se ascundă prin văgăuni , să lupte cu lipsurile şi foamea.

In timpul răscoalei lui Horea, Cloşca si Crişan, în Munţii Abrudului, atacul ţăranilor răsculaţi nu se mai îndreapta numai împotriva nobililor , ci si împotriva dregătorilor, juzilor si gornicilor (padurarilor). In 5 noiembrie 1784 are loc intrarea răsculatilor în Cîmpeni. De aici Horea pleacă cu o parte a ţăranilor spre Vidra si Raul Mare, iar Cloşca şi Crişan pleacă să atace Abrudul, fapt ce are loc în 6 noiembrie , când ţăranii adunaţi din vreo 40-50 de sate din împrejurimi, intră in oraş, sparg închisorile şi îi eliberează pe cei închişi. In tumultul evenimentelor răscoalei se manifestă si o diferenţiere între ţăranii , concretizată prin incercarea unor elemente mai înstărite, care speriate de turnura răscoalei , vor să pună mâna pe Horea. Astfel în 8 noiembrie 1874, aceştia reuşesc sa-l prindă pe conducătorul răscoalei la Bucium, dar acesta a fost eliberat de ţăranii răsculaţi. Incidentul de la Bucium scoate în evidenţă radicalizarea unei părţi a ţărănimii.

Ca urmare directa a marii răscoale de la 1784, s-a creat Fondul pisetal în 1790 , la Abrud, prin care se urmărea încurajerea mineritului.

Se remarcă de asemenea participarea buciumanilor şi la evenimentele dintre anii 1848-1849, când s-a desfăşurat revoluţia română din Transilvania condusă de Avram Iancu . In bătălia de la Podul Bolfu, loc aflat în imediata apropiere a drumului ce trece prin vecinătatea bisericii din Bucium Cerbu, actualul drum DN74, revoluţionarii români conduşi de Avram Iancu au înfrânt trupele lui Hatvany.

Un alt exemplu de participare a locuitorilor acestor locuri la lupta pentru drepturile naţionale l-a prilejuit mişcarea memorandistă dintre anii 1892-1895, care a constituit cea mai mare acţiune a românilor din Transilvania între anii 1848-1918. Este vorba despre conferinţa PNR care s-a desfăşurat la Sibiu în 1892 unde s-a hotărât alcătuirea unui memorandum către împăratul Franz Joseph I, memorandum ce cuprindea revendicările românilor din monarhia austro-ungară şi o critică sistematică a politicii intolerante a guvernului maghiar. Împăratul a primit o telegramă din partea a o sută zece moţi . Delegaţia de trei sute de persoane, care a însoţit conducătorii PNR din

iunie 1892 pentru a prezenta Memorandumul împăratului, a fost puternic sprijinită de moţi. Numai din comuna Bucium făceau parte din delegaţie cinci locuitori.

Procesul politic declanşat în mai 1894 la Cluj împotriva memorandiştilor a avut un puternic răsunet . Ataşamentul moţilor faţă de fruntaşii memorandişti s-a manifestat prin adeziuni purtand sute de semnături. Într-o asemenea adeziune, purtând semnătura a o sută optsprezece persoane, locuitorii satului Bucium Şasa apreciau Memorandumul ca fiind „cea mai sinceră expresiune a voinţei şi dorinţei poporului român”. Ei se declarau solidari cu aceştia deoarece cauza pentru care luptau era cauza dreptăţii. De remarcat că locuitorii comunei Bucium se aflau sub observaţie, ei fiind consideraţi „că dau trâmbul mişcărilor naţionale, politice şi culturale din zonă”.

In memoria zilei de 23 iulie 1892 (11 iulie în stil calendaristic vechi) când a avut loc la Sibiu conferinţa PNR din Transilvania şi Ungaria, locuitorii comunei Bucium au ridicat o troiţă de piatră , ea aflându-se în faţa Bisericii din Bucium Cerbu.

Unirea Transilvaniei cu România a avut un ecou puternic în rândul locuitorilor din Munţii Apuseni. Conform informaţiilor cuprinse în răspunsurile la circulara Astrei nr.1063/1921 de la Abrud ştim că „la adunarea de la Alba Iulia au participat cam două sute de indivizi între care au fost gardiştii de aici. Publicul de aici a plecat la Alba Iulia în mai multe grupuri separate, iar gardiştii sub conducerea ofiţerilor”. Din aceeaşi sursă aflăm că din comuna Bucium au participat o sută optzeci-două sute de persoane, „care au fost îndemnate de simţul adevărat românesc”. Toţi au fost îmbrăcaţi în costume populare buciumăneşti.

O întâmplare legată de viaţa minerilor din Bucium, din anul 1886, perioadă când mai multe mine erau concesionate unor firme străine, este sursa de inspiraţie pentru „Verşul Buciumanilor”- o povestire in versuri (769 versuri) a răzmeriţei minerilor de la mina „Petru şi Pavel” (sau „Baia Domnilor”) de pe Muntele Vâlcoi, împotriva oprimării sociale. Balada este şi sursa romanului „Şteampuri fără apă” a lui Ovidiu Bârlea.